lumină de criză violet

Faceți căutări pe acest blog

Războiul sexelor

Războiul sexelor din matriarhat, patriarhat şi de azi maximizează egoismul, neagă altruismul instinctual şi moral, egalitatea culturală reală între bărbaţi şi femei. Acest model psihopatic de manipulare anulează prezumţia de încredere în om şi parteneriatul, îl consideră pe celălalt inferior, fraier, obiect de păcălit şi folosit.
Femeile care vor proşti şi dependenţi de sex omit că îşi caută, în mare măsură, identitatea în oglinda celuilalt şi că sunt copiile fraierilor potenţiali, deşi focalizează (exclusiv) seducţia pe complementaritatea derivată din asimetria naturală care dă putere de satisfacere ca obiect al trebuinţei de plăcere erotică.
Un clişeu psihosociologic formula relaţia erotic-sexuală dintre femeie şi bărbat ca o conexiune nemijlocită între natură umană şi cultură umană, realizarea intimităţii între cei doi (care nu se rezumă la plăcerea atingerii şi consumarea orgasmului). Intimitatea corespunde componentei emoţionale integrale şi se reflectă în dorinţa de a fi cu celălalt, de a-i împărtăşi experienţele fericite, ca şi pe cele neplăcute. H. S. Kaplan consideră intimitatea drept o calitate particulară a două persoane de a fi aproape sub aspect emoţional, de a dizolva orice distanţă psihologică care ar putea bara comunicarea completă şi autenică. Intimitatea, ca latură afectivă a relaţiei de cuplu, este considerată drept garanţia dezvoltării şi stabilităţii acestuia.
Angajamentul reprezintă componenta cognitivă a relaţiei, incluzând decizia de a fi împreună cu celălalt, decizia de a continua relaţia, reafirmată chiar şi în momentele de criză, dar el nu este eficient în toate cazurile pentru o ataşare intimă. Dacă partenerii au experimentat cu părinţii lor tipul de ataşament în siguranţă nu este greu să ţeasă, să dezvolte “coconul erotic intim”. Dar, dacă unul are tipul de ataşament ambivalent (alternând emoţii de dragoste şi furie sau ură), iar celălalt are tipul de ataşament evitant (practic simulat) prognosticul ataşamentului este sumbru.
Dragostea prietenească are la bază respectul, admiraţia, încrederea - condiţii care nu sunt decât recunoaşterea libertăţii şi valorii integrale a persoanei alese ca partener şi, desigur, au un conţinut un autentic uman când sunt în relaţie doi oamnei responsabili. Încrederea ar putea fi, am convingerea, cea mai importantă dintre ele. Dragostea prietenească propune două tipuri de încredere: încrederea propriu-zisă (faptul de a crede că celalălt va face ceea ce a promis) şi încrederea emoţională (faptul de a crede că celuilalt îi pasă de ce ni se întâmplă şi de sentimentele noastre şi că el ne vrea binele).
Majoritatea psihologilor sociali, împărtăşesc ideea că pentru iniţierea şi construirea unei relaţii de iubire pe termen lung, partenerii cuplului iau în calcul următoarele aspecte: 1. - Beneficiile prezente, 2. - Anticiparea celor viitoare, 3. - Evaluarea costurilor, 4. - Grija pentru egalitate (Altman, 1974, Levinger, 1980). Relaţiile şi interacţiunile umane sunt schimburi cu două atribute fundamentale: sunt tranzacţii libere şi echitabile, simetrice, altfel ascund competiţii pervers-disimulate sau făţişe de sumă nulă (unul pierde ceea ce îi ia celălalt) sau de sumă negativă (pierd ambii timp, viaţă şi chiar se aleg cu traume din tranşarea dură sau violentă a războiului pervers-disimulat).
Psihanaliza apreciază iubirea ca sentiment de ataşare a unei fiinţe faţă de o alta, adesea profund, chiar violent, marcat uneori de ambivalenţă şi care, mai ales, nu exclude narcisismul. Ambivalenţa se explică prin alienarea provocată de dependenţa amoroasă care anulează voinţa proprie şi poate autoriza un ataşament masochist care generază ură faţă de cel care profită de starea de îndrăgostire. Iubirea structurată pe pulsiunile autoconservării satisfăcute de părinţi (“femeia care hrăneşte”, “bărbatul care protejează” este orientată spre altul – exploatând pulsiunile instinctive umane altruiste (suntem fiinţe colective!).
Tipul narcisist de iubire reclamă un partener cu rol de oglindă iubitoare care satisface prioritar propria admiraţie de sine, autorecunoaşterea unei identităţi împlinite şi acceptarea de sine fiindcă celălalt îi conferă valoare supraestimată. Freud scrie în “Psihologia inconştientului” - Opere 3, pag. 45 – 47 că, dincolo de iubirea aparentă pentru celălalt, “şi mai adesea, femeile se iubesc strict vorbind numai pe ele însele, cu o intensitate asemănătoare celei cu care bărbatul le iubeşte pe ele. Nevoia lor constă nu în a iubi, ci în a fi iubite, acceptând bărbatul care îndeplineşte această condiţie”.
J. Marie Lacan, relevă că stadiul oglinzii – stadiul primar al formării imaginii de sine ca totalitate împlinită, în care Eul s-a putut recunoaşte şi în care s-a putut iubi – este dimensiunea în care se înrădăcinează acel ceva narcisic din iubirea umană. “Eul, scrie el, se construieşte după imaginea semenului şi, de la bun început, după imaginea care îmi este oferită de oglindă – acela sunt Eu. Investirea libidinală a acestei forme primordiale “bună” pentru că ea suplineşte o carenţă a fiinţei mele va fi matricea identificărilor viitoare (...). Imaginarul propriu acestei faze nu este invstit cu o asemenea încărcătură libidinală decât pentru că el fondează acel eu sunt originar – protestul împotriva lipsei radicale la care limbajul supune fiinţa vorbitoare, cea care pune problema fiinţei pentru că vorbeşte”.
Discursul limbajului în dragostea de tip narcisist nu reclamă dialogul authentic cu celălalt decât în măsura supunerea la capriciile orgoliului narcisist este valabilă, iar ceea ce apreciază femeia că este “lipsa ei matriceală radicală”. Eul nu apare ca instanţă reglatoare a echilibrului dintre cerinţele pulsionale ale Se-ului şi exigenţele normative ale Supraeului în funcţie de realitate şi, în consecinţă, întotdeauna este vorba despre subiect în ceea ce poate el iubi în altul. (vezi Dicţionarul de psihanaliză). Studiul iubirii nu poate fi realizat de o singură ştiinţă, ci necesită o abordare multidisciplinară şi interdisciplinară. Această calitate interdisciplinară o îndeplineşte psihologia socială, ştiinţa care studiază fenomenele de graniţă generate de interacţiunea dintre factorii sociali şi cei psihologici. Noi nu studiem doar iubirea de dragul iubirii, deoarece nu există raporturi fără suporturi, ci studiem şi suportul acesteia, OMUL şi prin aceasta personalitaea umană. Cca. 45% dintre oameni pot stabili ataşamente în siguranţă şi vina o poartă imixtiunea competiţiei în relaţiile umane intime unde nu-şi au rostul. Aproximativ 25% dintre persoanele implicate în relaţii de iubire nu se simt confortabil cu apropierea faţă de partener, nu îşi permit să se încreadă în partener şi devin nervoase în momentul în care ceilalţi se apropie prea mult. Caracteristicile acestui stil de ataşament includ: implicare scăzută în relaţie, mai puţină suferinţă după despărţire, dependenţa de muncă ca o modalitate de evitare a relaţiilor intime, tind să îşi amintească traume suferite în copilărie, nu oferă sprijin partenerului când acesta se găseşte într-o situaţie stresantă, interacţiunile sociale le plictisesc, nu îşi amintesc relaţiile foarte bine, manifestă anxietate faţă de moarte. Manipulatorii pentru care ceilalţi se reduc la obiecte de folosit sunt, în culturile occidentale, în procent relativ scăzut de cca. 4%, dar la noi sunt mult mai numeroşi din cel puţin două motive. Atomizarea socială sau distrucţia solidarităţii ca proces istoric suprapune mentalităţi feudale patriarhale şi prejudecăţi derivate din asimilarea defectuoasă a competiţiei de tip capitalist, iar universul familiei şi cuplului includ încă dominarea, violenţa, trivialitatea şi şmecheria ca daturi tolerate deşi sunt maligne.